De-a lungul timpului, si dupa multe calatorii, am constatat, impreuna cu sotia mea, ca avem o afinitate pentru insule. Cu cat mai mici, cu atat mai bine. E ceva ce ne atrage in atitudinea si mentalitatea insularilor. Par atat de relaxati si lipsiti de griji, timpul curge cu totul altfel pentru ei. Intr-o discutie cu un asfel de insular il intrebam cand vor deschide un centru de inchiriat scutere pe insula vecina. Aaa… in curand zice el, poate in 5 ani… Vazand privirile noastre nedumerite, a continuat: 5 ani e un timp scurt pe insula. In acelasi timp, fiind putin mai izolate de restul lumii si ferite de ‘globalizare’, ca sa folosesc un cuvant la moda, insulele au o personalitate mai puternica in general, personalitate care se manifesta prin cultura si traditii mai bine pastrate.
Daca este un arhipelag, este si mai interesant, pentru ca ai posibilitatea sa vezi lucruri diferite intr-un spatiu relativ mic. Un arhipelag care ne-a trezit interesul sunt Insulele Canare. Si cum avem si prieteni pe acolo ne-am hotarat sa pornim la drum.
In 2016 am facut prima calatorie in Insulele Canare. Am vizitat atunci Gran Canaria si Tenerife, acestea fiind cele mai mari si turistice insule din zona. Ne-au placut, dar tot atunci am aflat de la prietenii nostri ca insulele vecine sunt mai salbatice, mai verzi si pe una din ele ar fi cel mai bun loc din Europa pentru observatii astronomice.
Un loc la altitudine, dar cu vreme destul de buna. O zona in care nu sunt orase mari in apropiere care sa perturbe intunericul noptii cu poluarea luminoasa. Ajuns acasa, am inceput sa caut mai multe informatii.
La Palma este ocolita intentionat de rutele aeriene pe timp de noapte pentru a nu perturba observatiile astronomice. Insula are 15 telescoape la observatorul Roque de Los Muchachos. Acestea sunt grupate pe o suprafata de 189 hectare la o altitudine de peste 2300m. Este considerata a doua locatie din emisfera nordica pentru observatii nocturne dupa observatorul Mauna Kea din Hawaii.
Nu ma consider neaparat pasionat de astronomie, dar ma fascineaza noptile senine. Stramosii nostri erau atrasi de multimea de luminite, ganditi-va doar cate mituri, povesti, religii au ca baza constelatiile. La fel si pentru noi, oamenii moderni, cerul instelat are un efect hipnotic, la urma urmei ne uitam spre ceva ce ne depaseste ratiunea si ar trebui sa ne aduca aminte cat de mici si insignifianti suntem.
Anul a trecut in graba, si a venit timpul sa revenim in Insulele Canare, de data asta cu La Palma si La Gomera in plan. Ne-am schimbat si stilul de a calatori, am hotarat sa evoluam sau sa involuam in materie de costuri, si am taiat de pe lista de cheltuieli cazarea si transportul pe insule. Vom fi backpackeri de data asta, vom dormi sub cerul liber, vom face autostopul si mancarea o vom cumpara din magazine si o vom gati in natura. Suna frumos, dar backpackerii cara minimum necesar, probabil ca nu sunt pasionati de fotografie si cel mai probabil au un aparat foto mic in cazul in care nu fac poze cu telefonul. Ei, cand esti si pasionat de fotografie, cum e cazul meu, lucrurile se complica, sau mai bine zis se ingreuneaza. Am incercat de multe ori sa mai renunt la lucruri din trusa foto, dar toate erau justificate, si nu puteau lipsi de acolo. Voiam sa fac poze de noapte la telescoape, pai nu puteam pleca fara trepied, si fara obiectivul wide si luminos ideal pentru asa ceva (2kg). O sa facem trekking pe vulcani, prin jungla, musai trebuie si un tele si o focala obisnuita (1kg), aparatul, baterii (1kg). Nu uitati, telescoapele sunt sus la peste 2300m, noaptea temperatura poate sa scada spre 0ºC in perioada in care vom fi acolo. Deci nu poate fi vorba de sac de dormit de vara, voi avea nevoie de doi saci de dormit de vara, si unul de puf pentru sotie. Daca ploua ce facem?! Pai luam o tenda, ca un cort e prea greu. Haine, avem nevoie si de haine groase, si de ploaie, si pentru vreme calda, bocanci, slapi, o spirtiera ca sa gatim… Si toate astea trebuie musai sa incapa in bagajul de mana.
Voi continua tot cu telescoapele, chit ca voi incalca ordinea cronologica a calatoriei.
Nu am planuit o zi anume sa urcam la Roque de los Muchachos, am ales sa urmarim in primul rand prognoza meteo si sa ne sincronizam cu vremea buna. Nu a fost greu, prognoza era destul de stabila si favorabila, nici nu se compara cu ce am avut parte in Norvegia. Asa ca, dupa cateva zile de acomodare cu insula, in care am facut drumetii lejere, ne-am hotarat sa luam un autobuz din capitala pana la intersectia cu drumul ce ducea sus la observator. Ar fi trebuit sa fie 10-15 minute cu autobuzul. Zis si facut, doar ca, intrand in vorba cu localnicii, am aflat ca partea aceea de drum nu e prea frecventata si sansele sa gasim o masina mai ales la ora aia erau cam mici. Drumul „principal” era pe partea cealalta a muntelui, si implicit a insulei. Ca norocul, autobuzul mergea destul de mult, si intr-un orasel puteam lua alt autobuz mai mic de unde puteam face autostopul pana la intersectia cu drumul spre observator. Hm… Ce era sa facem altceva, am continuat, cu gandul ca in cel mai rau caz vom urca ziua urmatoare. Cateodata, cand esti asa la voia intamplarii, ti se intampla sa se potriveasca lucrurile cum nu te-ai astepta. Am schimbat autobuzul, si in punctul de unde trebuia sa gasim o ocazie pana la intersectie ne-a abordat o doamna, care calatorise cu noi si auzise povestea, spunandu-ne ca are drum incolo si ne poate lasa la intersectie, asa ca nu am mai asteptat deloc. De acolo, vizam in special masinile inchiriate, cu turistii care vor urca. In general lumea merge sa vada apusul acolo pentru ca e ceva deosebit, fiind si cel mai inalt punct de pe insula. Nu am asteptat prea mult, si ne-a luat o masina cu un cuplu de nemti.
Chiar in varf de tot este si parcarea pentru turisti, asa ca am ajuns numai bine cu vreo ora inainte de apus.
Regulile observatorului spun ca accesul auto este interzis pe timp de noapte, pentru a nu perturba activitatea stiintifica. Pentru pedestrii nu cred ca si-au pus problema pentru ca drumul este destul de lung, si nu ai cum sa ajungi fara masina. Cum nu mai era mult timp pana la lasarea intunericului, am inceput sa cautam un loc unde sa ne putem intinde peste noapte si sa nu fim vazuti de paznicul din parcare. Zona este foarte arida si bolovanoasa, deloc primitoare pentru intins oasele. Am gasit ceva, era ca un fel de bancuta naturala la bazele unei stanci mari, chiar langa poteca turistica. Ne-a incantat faptul ca era plat, dar foarte ingust, eu nu prea incapeam daca stateam pe spate. Am asteptat cuminti sa vina intunericul si sa plece lumea. La un moment dat am vazut lumina unei lanterne in parcare, dupa care nimic. Am mai asteptat putin, si am orbecait fara lanterna cei 300m pana in parcare. Tiptil, m-am apropiat de dugheana portarului, era inchisa. In parcare nu mai era nimeni. Succes, eram singuri pe varful insulei! De acolo aveam vedere perfecta de jur imprejur, si puteam observa telescoapele in toata splendoarea lor. De dimensiunea unor cladiri cu cateva etaje, pareau mai degraba niste roboti uriasi. Auzeam din cand in cand sunete metalice, fasaituri, baraituri si cand vreunul isi rotea capul se auzea o sirena. Intre ele erau distante foarte mari, kilometri, fiind imprastiate pe un platou lunguiet. Eu ma gandisem sa ma apropii de fiecare si sa fac poze, nuu, nici o sansa. M-am intors sa imi iau rucsacul foto, cand am ajuns la locul de campare, a aparut o linie verzuie pe cer, parea ca nu ii vezi capatul.
LASER frate! Ne-am uitat sa vedem de unde porneste, pornea de langa un telescop mai micut.
Intre timp, stelele incepeau sa se vada tot mai bine pe cerul perfect senin. Pana m-am echipat era intuneric de-a binelea, asa am pornit spre prima dihanie. Cu toate ca nu era luna, vedeam destul de bine poteca. Odata ajuns pe asfalt, era floare la ureche. Primul subiect era telescopul Nordic, construit de Finlanda, Norvegia, Suedia, Danemarca si Islanda.
M-am apropiat de el timid. Trebuia sa trec de o bariera, si de niste baraci unde erau lumini si auzeam si niste voci din interior. Caini nu aveau, m-ar fi simtit, eram la 10m de baraca si auzeam tot mai bine vocile. Ma gandeam ce sa le zic la oamenii aia daca ma vad. Aveam aparatul in mana, adevarul e cel mai bun: „nenea nu fac rau, sunt fotograf si vreau sa fac niste poze cu namila”. Totusi cel mai bine sa nu ma vada nimeni. Am inceput sa construiesc un joc in mintea mea. Sunt un spion galactic, si trebuie sa fotografiez robotii giganti de pe planeta La Palma. Sub nici o forma nu trebuie sa ii trezesc, sau sa fiu vazut de paznicii lor. Nu am imaginatie bogata, dar locul ala nu semana deloc cu Pamantul, un platou bolovanos, cu niste stanci ascutite in departare, luminat de stele, iar undeva jos de tot era marea invelita intr-o pacla laptoasa. Cu inima cat un purice si in varful picioarelor ma pregateam sa trec pe langa baraca, cand de langa mine aud un zgomot care pe moment mi s-a parut puternic. Ma uit cu ochii cascati si respiratia taiata sa vad ce e. Ah.. era senzorul de la bariera, il declansasem pentru ca mergeam pe mijlocul drumului. Vocile din baraca nu au parut sa fie afectate, asa ca am continuat tiptil spre telescop. Cel mai greu a fost chiar la sfarsit, dupa ce am iesit de pe asfalt si a trebuit sa merg pe pietris. Mi se parea ca pasii mei fac un zgomot asurzitor. Am gasit un loc bun sa imi pun trepiedul, si m-am pus pe treaba. Deodata cu un harsait metalic puternic incepe sa se deschida partea de sus a telescopului. Hait, m-or fi vazut… puteam sa vad niste luminite verzi si rosii inauntru. De unde eram semana cu un R2D2 gigant, iar luminitele erau ochii. Am stat nemiscat, cu capul plecat, si usor cocosat ca un soldat care se preda, numai carpa alba nu aveam. Nu s-a intamplat nimic. Asa ca am continuat sa fotografiez. Poza care o aveam eu in minte era o panorama din 36 de pozitii a cate 30s expunere fiecare, imi lua 15 minute toata treaba. Nu vedeam nimic prin vizor, asa ca incadram instinctiv.
M-am uitat la poze doar dupa ce m-am departat bine de R2D2 si de baraca, pareau sa fie OK, asa ca am continuat spre urmatorul.
Galileo, care nu semana cu un telescop obisnuit, nu avea forma aceea rotunjita, ci mai degraba cu o rampa de lansare. Nu ma puteam apropia prea mult de el pentru ca era o poarta inchisa, am pus totusi trepiedul dupa poarta, ca sa iasa un cadru mai interesant.
Am continuat apoi cam 1 Km pe sosea spre cel mai cel telescop, tata robotilor, cred ca era dublu fata de celelalte. GTC (Gran Telescopio Canarias) este cel mai mare telescop optic din lume. Cu o oglinda de 10.4 m in diametru, e tatal gigantilor. Magaoaia are la baza o cladire, in care era mai multa activitate, asa ca nu m-am putut apropia asa de mult. Cum era asa de mare, nici nu era nevoie.
Ceva mai jos in vale erau telescoapele MAGIC, un soi de antene parabolice uriase formate din oglinzi. Ar fi trebuit sa mai merg cativa kilometri buni pana la ele, asa ca am decis sa ma intorc.
Era trecut de 2 AM, dar aveam impresia ca fusesem plecat o ora maxim. Mission accomplished! Am reusit sa fotografiez robotii fara sa fiu prins. Cu toate hainele pe mine, m-am bagat in primul sac de dormit iar apoi in al doilea. Operatiunea necesita ceva timp si dexteritate. Cred ca am dormit vreo ora, dupa care m-am trezit de frig. 5ºC dupa senzorul telefonului. M-am foit uitandu-ma la luna, care rasarise intre timp.
Asteptam sa se lumineze si sa fotografiez rasaritul.
Va urma,
Vlad.
Urmărește-mă și pe
Leave a reply